Facultatea de Film – ratarea din spatele mirajului

De o parte sunt profesorii „bătrâni”, cu state vechi, și grase, state de salariu, între care prea mulți pe cât de incompetenți, pe atât de resentimentari și lacomi – oameni care n-ar fi supraviețuit o singură zi fără banii de la stat, într-un mediu concurențial.

De celalaltă, „tineri” profesori bolșevici, acționând cu o intoleranță feroce sub lozinca „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, foarte capabili la capitolele agitație, diversiune, intoxicare, provocare, din manualul de manipulare media.

Dacă totuși m-am hotărât să scriu aceste rânduri o fac pentru că printre ocările și amenințările cu care se gratulează domnii profesori, dându-se afară unii pe alții, nimeni nu formulează problema fundamentală a acestei facultăți.

Care sună așa: Facultatea de Film a UNATC funcționează pentru profesori, nu pentru studenți.

Totul începe de la numărul de studenți. A fost mărit artificial, nu în beneficiul tinerilor, care sunt pregătiți astfel, mulți dintre ei, să ajungă șomeri de lux sau să facă orice altceva decât film, ci pentru ca domnii profesori să aibă, în regim de universitate, nu de institut, lefuri cât mai mari. La secția Regie, de pildă, 7 studenți ar fi o cifră de bun-simț și eficientă – dar sunt peste 20 pe serie. La CAV „lanterna roșie” a trenului facultății, nici 1 la sută nu ajung să-și câștige existența ca scenariști sau critici de film; dacă apucă un post de copywriter într-o agenție de publicitate sunt super norocoși.

În „industria” noastră cinematografică, pe care Vivi Drăgan Vasile o numea cu îndreptățire un cineclub mai mare, pot fi numărați pe degete studenții de la Imagine, Montaj, Sunet care vor ajunge să lucreze la un lungmetraj – cei mai mulți trăiesc greu, din expediente, mici comenzi de pe la televiziuni și agenții de PR sau de publicitate.

Succesul internațional înregistrat de Noului Cinema Românesc a creat mirajul UNATC – Film, către care se îndreaptă generație după generație de tineri pentru a-și găsi ratarea. Îi văd, de ani și ani, cum vin entuziaști în primul trimestru al primului an – li se pare că trăiesc aievea un vis al lor despre cinema.

În primele zile ale trimestrului 2, fețele sunt deja dezamăgite și parcă îmbătrânite. Prezența la cursuri scade exponențial – studenții nu mai vin după ce o dată, de două ori, de trei ori au stat pe holuri așteptându-și profesorii. E adevărat, unii dintre „maeștri” ar face mai mult rău dacă ar da pe la ore.

Am asistat la examene la care feedback-ul e practic nul: se trece peste filmele studenților cu o neglijență suverană, fiind expediate cu o glumă, o zicere „zen” sau nici atât.

Nu mai știu de câte ori m-au oprit studenți abandonați, debusolați, rugându-mă să îi ajut cu un sfat, cu o părere despre munca lor.

Tinerii care au reușit în cinema după anul 2000 au apărut în pofida, nu datorită Facultății de Film UNATC – talentatul Radu Jude, de pildă, unul dintre cei mai vocali la cuvânt în actualul scandal, nu este absolvent UNATC.

Toate acestea le-am spus acum 3-4 ani, într-o ședință a board-ului Facultății, creat de proaspătul pe atunci rector Adrian Titieni, din care îmi amintesc că mai făceau parte și au luat cuvântul Victor Rebengiuc și Ion Caramitru. În plus, am spus că singura șansă a unui învățământ performant la Film este să fie convinși – inclusiv cu argumente pecuniare și fără cerința stupidă de a-și fi dat doctoratul – să predea aici acei cineaști care chiar au demonstrat că știu și pot să nască valoare în piața cinematografică reală.

Eu am vorbit, eu am auzit. Totuși, Adrian Titieni este singurul pe care l-am văzut încercând, cu bună conștiință, să schimbe ceva în UNATC, deranjând casta magiștrilor fără operă, dar cu bani și aere cât cuprinde.

Îi înțeleg deci pe studenții care sar acum cu demonstrații în favoarea falșilor profeți ai revoluției în UNATC, gata să profite de revolta lor și s-o canalizeze spre aiureli gen homosexualitate contra homofobie.

Dar dacă tot s-au hotărât să lupte, ar trebui s-o facă nu pentru o persoană, o problemă artificială sau din plăcerea de a striga hipsterește, ci pentru ca profesorii din Facultatea de Film să înțeleagă că studenții sunt textul – și nu pretextul ca domniile lor să-și scrie titlurile și numele pe plăcuțe metalice bătute în pereții parcelelor din curtea interioară unde își odihnesc mașinile.

Nu încetez să mă mir cum de n-a simțit nevoia niciun tânăr cineast de pe-aici să pună într-un filmuleț grotescomic parcarea asta.